Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cuvântul şi imaginea – unelte pentru visare

        de Gabriel Coşoveanu

Dacă am judeca după o remarcă sintetică a lui Paul Cor-nea, cum că mesajul iconic e direct, iar cel scriptic este mediat de competenţe ce trebuie învăţate, atunci soarta cuvântului în „meciul” cu imaginea ar fi pecetluită. Cine ar dori să înveţe, cu alte cuvinte, să-şi facă temele (expresie frisonantă pentru destui, căci le aduce aminte de perioada eventual dificultuoasă a şcolarităţii, pe care ei o consideră demult încheiată), când poate „consuma” instantaneu orice emisiune TV sau se poate zgâi la nişte tablouri dintr-o expoziţie (snobismul y compris, că doar nu mă refer la Mussorgsky)? Câţi, oare, ar fi dispuşi să renunţe la confortul de a fi adult, respectiv de a fi încheiat socotelile, grele, cu Şcoala, pentru a redeveni învăţăcel? Întrebări, evident, retorice, dar, luând în calcul statisticile disponibile în legătură cu numărul cititorilor de la noi, demne de a fi puse. Vin şi reclamele, puzderie, de tip I Like IT, care îndeamnă, într-o duioasă amoralitate, la pulverizarea intimităţii în favoarea reţelelor globalizante, care propagă uniformizare, aliniere, Political Correctness, altfel spus intrare în rândul lumii. Care lume? A lui Orwell? A filmuleţului, cel cu ciocanele în marş, ce escortează Zidul lui Pink Floyd? Ori a purtătorilor de uniforme mentale (că doar unii au validat, deja, gândirea unică prin haine ce ar sugera egalitatea, mult visată, între oameni)?

Totuşi, mi-ar conveni, tot ca o formă de confort mental, şi, la urma urmei, intelectual, să văd lucrurile legate indiscriminabil, în sensul că între imagine şi cuvânt nu are cum exista o graniţă nici semantică, nici sintactică, sau de oricare altă natură. Cu toţii, nutresc iluzia, am citit Micul prinţ cu iconografie cu tot, aceea „înfăţişată”, chipurile naiv, cu elefantul ajuns într-un stomac de reptilă ş.a.m.d. Exemplul funcţionează, aici, ca mostră de bibliografie din juneţe, deşi el are valoare atemporală. Apoi: cum să faci segregare între text şi figuraţie grafică în cazul Corto Maltese (readus, eclatant, în prim-plan, de Mircea Mihăieş)? De pus la socoteală, aici, benzile desenate, cu adevărat formatoare, în nişte ani puţin ofertanţi, pentru români, din revista Pif? Şi încă, la o primă ochire: cum să-l citeşti pe Proust dacă nu ai idee despre pictură, în genere măcar, lasă-l pe Vermeer? Da, te poţi instala în „clubul” Verdurin şi te vei simţi bine, detaşat de orice axiologie. Ecranizările ajută enorm, în ipoteza că regizorul are cultură/ viziune, la elansarea unor volume care nu ar fi fost vizitate, probabil, de mulţi, căci prea rafinate, şi îmi permit să invoc, după gust propriu, încă o dată, Ghepardul şi Doctor Jivago. Cam fiecare cadru de acolo poate fi decupat şi înţeles ca „fotografie” independentă.

Aş transla, totuşi, discuţia, într-un frame teoretic, din simplul motiv că în astfel de arenă dăm un contur transpersonal părerilor şi ne autorizăm, dincolo de opţiunile artistice de ordin intim, de la voci care au studiat fenomenul receptării artei intensiv. Un aliat în chestie mi se pare Virgil Nemoianu, cu a sa Teorie a secundarului. După mine, ea unifică cele două câmpuri ideatice/ epistemologice despre care este vorba în tema posibilei beligeranţe între formele de expresivitate umană. La o adică, imagine sau cuvânt, cu bune şi rele, deja istoricizate (hai să mai punem la răboj: pentru arte – scandalurile provocate de unii avangardişti cu exponate obscene; pentru forţa retoricii – programele de eugenie care au mutilat faţa onorabilă a omenirii, şi i-au fost puse în cârcă, la gramadă, lui Nietzsche), reprezintă tot forme de als ob, de trompe l’oeil, adică de secundaritate. La care alte forme de viaţă de pe Pământ nu au acces. Pentru că, la mijloc, e, de fapt, conceptul de imaginaţie, ni se deschide perspectiva după care să le vedem fuzionante, cuvântul şi imaginea.

Virgil Nemoianu, spre pildă, are în vedere, permanent, dezvăluirea marelui mit (fals) al mimesis-ului. Cei mai mulţi cred sincer că imitaţia se produce cu adevărat, şi pentru ei „teoria literară predominantă, de la Platon şi Aristotel până la revendicările marxiste şi consumiste de astăzi, a fost mimetismul: «literatura imită realitatea, ea oglindeşte natura»”. Nu numai că scenariile „verosimilităţii” şi „recognoscibilităţii” se dovedesc abuzive, limitatoare, dar se şi dezvoltă premisele unei „dialectici a imperfecţiunii”, în cadrul căreia privirea investigatoare, exact în măsura în care e ambiguă şi contradictorie, arată că este un organism mental viu. Atât Blaga, cât şi René Girard sau Michel Serres sunt invocaţi pentru a se putea recunoaşte „valoarea şi unicitatea a tot ceea ce este secundar şi particular”. Aceleaşi linii de gândire le aparţin şi epistemologilor celebri precum Thomas Kuhn ori Paul Feyerabend – inamicul principal, peste tot, se identifică cu legea majorităţii, conformismul, linearitatea triumfalistă, acomodarea, consecvenţa, descompunerea, controlul. Aplicate la nivelul eului, toate conduc, mai devreme sau mai târziu, la dezastru.

Mai elocvente, sau cel puţin mai rapid prizabile, par exemplele culese din avangarda ştiinţifică, despre care vulgul continuă să creadă că s-a edificat prin delimitare de iraţionalul şi eterogenul „scandalului” literar (ficţional). Spre dezamăgirea tuturor „scientizanţilor”, personalităţi ca Max Planck, Albert Einstein, Werner Heisenberg sau Niels Bohr admit, cu francheţe, că activitatea lor se leagă efectiv nu de „realitate”, ci de conceperea unor modele explicative, în care imaginarul şi subiectivitatea câştigă spectaculos teren. Aşa se face c㠄figura” universului cauzal-mecanic s-a erodat mult în ultimii ani, impunându-se, în schimb, noţiuni de felul „întâmplare”, „turbulenţă”, „fenomen haotic”, „învolburări”, „fractali”, „arabescuri” etc. Unul dintre marii fizicieni moderni are curajul de a se exprima astfel: „În fizică frumuseţea domneşte atotputernică. Experimentul greşeşte de multe ori, frumuseţea – niciodată”. Metafizica se vede repusă, treptat, în drepturile fireşti (de diferenţă specifică umană), loc de unde pozitiviştii de toate nuanţele, culminând cu cei marxizanţi, o izgoniseră cu strigăte de indignare. Frumoasă revanşă, am spune, în spiritul conceptului lui Blaga: „Făptură refuzată de cer, omul de ştiinţă se lipeşte gasteropodic de terenul pe care se mişcă”. Nu trebuie să depistăm, aici, motiv de discordie: pur şi simplu vorbim despre faptul că, dincolo de formule chimice, logaritmi sau pârghii capabile de a schimba axa planetei, omenirea a ascultat şi încă ascultă la şoaptele secundarităţii, traductibile, acum simplificând cam brutal, prin visare, transpunere, scenarii consolatorii sau compensatorii, în fine, cam o recuzită romantică, accesată şi de romanticii pocăiţi.

Teoria secundarităţii, unde imagine şi cuvânt se aliază mereu, căci sunt produsele aceluiaşi tip de minte, pune într-o lumină ridicol㠖 dar o face cu eleganţă şi fermitate – tot setul de pretenţii megalomanice ale matematicienilor, logicienilor et comp. Evident, mă refer la cei ce reacţionează ca celebrul om de cifre, chiar laureat Nobel, după ce vizionase un spectacol de teatru: „Şi ce demonstrează asta?”. Or, spectacolul teatral, ca şi acela al literaturii, în general, demonstrează că atât de incriminata „minciun㔠a literelor recuperează, benefic, „tot ceea ce este abandonat şi demonetizat – limbaj, tipologii umane, idei – şi le reintroduce în ecuaţie cu gesturi hotărâte, deconstructive, tulburând mulţumirea de sine a progresului ordonat şi sistematic”.

Este adevărat că funcţia visului (a digresiunii, relaxării, refuzului teleologiei) nu va face din om un învingător. Însă proiectul divin în ceea ce-l priveşte pe om, după Paul Claudel, spre pildă, constă în a-i da doar posibilitatea de a evita, cu graţie, înfrângerea. La aşa ceva folosesc (acest verb e apanajul pragmaticilor, ei întreabă mereu de rostul cutărei întreprinderi, înţelegând, prin asta, randament) atât cuvântul, cât şi imaginea. Te transportă din canavaua ideii de randament.

© 2007 Revista Ramuri